A job to remember

Lucrez in Bucatarie. Spal, curat, toc, maruntesc. Matur, adun, ocazional invart in ...
cratitele imense ca niste boilere industriale, cu unstensile uriase, spre amuzamentul mamelor zuluse. Nu am invatat cine stie ce sa gatesc. Nu cred ca am prins secretul spanacului cu orez sau al verzei cu phutu. Insa ceea ce invat in bucatarie zi de zi este mai pretios ca orice carte de bucate. Ma uit la ele cum lucreaza. Mame zuluse si fete tinere zuluse, cot la cot, de dimineata pana seara.. Ici colo un voluntar ca mine. Cand intru dimineata ele sunt déjà acolo. Imi zambesc cu drag. Stiu cum ma cheama, ma intreaba cum ma simt, cum am dormit. Ma uit in dreapta si in stanga dupa un cutit, cineva mi-l pune in mana. Incerc sa ma infiltrez in zidul de sorturi aflate la datorie langa mesele lungi, cineva se da la o parte si imi face loc si mie. Chiar daca asta presupune renuntarea la o zona in care accesul la vailingul de cartofi sau ardei era facil si comod si exersarea ulterioara continua a conditiei fizice necesare aplecarilor sau intinderilor repetate catre vailing. Ma gandesc cum as face eu in aceeasi situatie. Ma gandesc la asta in fiecare zi. Cum as mai tine de cutitul meu, chiar de vreo doua – ca nu se stie- , cum as sta neclintita
cand as prinde un loc langa castron sau ce argumentatie stufoasa as avea pe marginea faptului ca cineva m-a “nedreptatit” in vreun fel. Mamele zuluse canta si rad. Omul vechi a murit. Omul nou este bucuros, cald, plin de pace. Cand vorbesc, recunosc expresii ca “amandla kaGesu“ (the power of God) or “Unkulunkulu uyasebenza” (God works). Daca incep timid un cantecel mi se alatura imediat. Cele mai multe dintre ele canta in corul Kwasizabantu. Le ascult si STIU ca Domnul are un loc special in Cer pregatit pentru acesti colosi ai credintei. Lucrurile cu adevarat pretioase si vesnice sunt preocuparile lor. Daca le intereseaza ceva despre mine, este umblarea mea cu Dumnezeu. Restul va arde curand. Terminam toti sacii de rosii sau morcovi sau sfecla, i-am curatat, i-am tocat. Maini nevazute strang in permanenta cojile, cotoarele, frunzele, apa care siroieste pana la podele. Nimeni nu se da inapoi de la nimic , nimeni nu asteapta sa faca celalalt. Notiunea ca “asta nu fac” e total necunoscuta. Pot sa lucrez o ora sau cinci sau zece. Nimeni nu se uita, toata lumea munceste in fata Domnului, nu a oamenilor. Matur si ma uit dupa un foras. Treaba anevoiasa fiindca pe jos sunt coji de ceapa ude, seminte de ardei , picuri de mamaliga alba… si nu e usor sa le sui pe foras. Dar de-acum m-am molipsit si eu de la ele si fac cu placere. Sau mai exact as face, fiindca in urmatorul moment o fata zulusa rasare ca din pamant si imi asterne pe jos un sac – forasul- si ma ajuta sa sui tot gunoiul pe el. Fata ei bucuroasa nu lasa loc nevoii de cuvinte. E bucuroasa ca m-a ajutat. E bucuroasa orice-ar fi.

Odata am ras asa de bine cand am auzit despre o doamna care, plecand de la Kwasizabantu, a zis : “cred ca le pune ceva in apa aia care o beau, ca sunt toti asa… fericiti”.
Nu e apa pe care o beau… E o inima noua, curata si lipita de Dumnezeu.

Am avut nunti, aniversari, inmormantari. Am fost cu ele si angajat si invitat. La aniversarea a 25 de ani de casatorie a unui cuplu foarte iubit (Arno&Franzi), a fost o zi fastuoasa si toti ne-am bucurat de ea cot la cot, si servind pe altii si stand jos in sala de ceremonii la randul nostru. Am ezitat pana tarziu sa ies din bucatarie si sa iau loc la masa, iar cand foamea m-a impins, nu mai vedeam nici un loc liber. Deodata cineva m-a luat de mana fara nici un cuvant si m-a tras pana la o masa din mijlocul salii, singura ramasa libera si la care nu statea nimeni. Noyimanga - este ca un bucatar sef la bucatarie. I-am zis :“Nu pot sa stau aici singura”. “Eu o sa stau cu tine” mi-a zis, si si-a luat discret farfuria de la alta masa (din care mancase déjà tot) si si-a aranjat-o la masa mea. Apoi mi-a adus felurile de mancare delicioase la nas. Si m-a servit. Si-a pus si ei niste firimituri ca sa pretinda ca mananca cu mine. Din cand in cand m-a intrebat daca sunt ok. In mijlocul unui speech foate important m-am inecat cu orezul. Caile respiratorii mi s-au revoltat instantaneu in timp ce eu incercam disperata sa evit o expulzare zgomotoasa. M-am inrosit, anticipand cu groaza grotescul tusei magaresti care urma sa ma cuprinda in linistea din sala. Uncle Erlo si toata familia erau la masa de langa mine. M-am uitat cat de departe e usa , sa ma reped, dar a fost prea tarziu… O convulsie spontana si sonora a facut cunoscut tuturor ca m-am inecat cu mancarea. In urmatorul moment Noyimanga si inca cativa din jur s-au intors spre mine cu o privire ingrijorata zicand “sorry… sorry…” si au dat sa ma ajute. Am avut certitudinea ca nimeni nu a ras si nici macar nu au gandit in sinea lor… “ce penibil, bine ca nu mi s-a intamplat mie” . Sunt convinsa ca nimeni nu a comentat vreodata incidentul si nici macar nu si-l mai amintesc.

Ma gandesc : atatea femei, toate luni si ani impreuna zi de zi, fara sa se calce pe nervi una pe cealalata, fara conflicte, fara sa se barfeasca, fara sa triseze, fara sa murmure, fara sa-si dea demisia si sa-si caulte alt loc de munca, fara , fara, fara. De atatia ani in aceeasi slujba. In slujba celuilalt.

Intr-o zi am stat langa Nokuthula, cea care are sarcina ceaiului. Pare simplu, torni apa intr-o cana. Dar dupa o jumatate de ora langa ea, m-am uitat cu smerenie si mi-am spus ca mi-ar trebui cel putin o luna de intensive training sa reusesc ce face ea. Nu doar ca stie pe fiecare in parte ce bea – unii beau rooibos tea, altii English tea, unii cu lapte, altii fara lapte, unii doar lapte si apa fara ceai, altii doar apa. In final sunt combinatii de n luate cate k, iar ea are cam o secunda sa se uite la persoana din fata ei si sa stie ce cana trebuie sa apuce ca sa fie combinatia potrivita.
Si asta pentru sute de oameni. Eu beau English tea cu lapte. Cand ma vede , imi intinde toarta canii cu combinatia mea si imi zambeste. Nu trebuie sa ii spun nimic. Intr-o vreme mai intrebam inutil :“Is this my tea?”, dar acum stiu précis ca e ceaiul meu. Odata mi-am pierdut camera foto. Era intr-o Duminica seara, in jur de 7. Pe masura ce reconstituiam filmul zilei, eram din ce in ce mai convinsa ca e dusa si nu o voi mai gasi niciodata.. Locul unde mi-am dorit sa ma duc sa vorbesc cu cineva a fost la bucatarie. “Hau!” au strigat ele uitandu-se la fata mea plouata cand le-am spus. Apoi au vorbit intre ele si am auzit in vocea lor ce rau le pare, ce mult ar vrea s-o gasesc. M-am simtit privlegiata ca le am, ca ma cunosc, ca ma primesc in bucatarie. Camera am gasit-o uitata in Auditorium in aceeasi seara, dar ele s-au bucurat pentru mine mai multe zile. Chiar si cele care nu mai erau acolo cand m-am intors cu camera in mana, au venit sa ma stranga in brate a doua sau a treia zi.

Credinta nu se vede neaparat in lucrurile mari. Nu trebuie sa-mi dau trupul sa fie ars. Eu il vad clar pe Christos la bucatarie. Omul vechi nu moare decat daca este inlocuit. Multumesc asa de mult lui Dumnezeu ca m-a trimis acolo si sunt asa de bucuroasa ca am ascultat. Fiindca pot sa spun ca este slujba cea mai frumoasa si mai profitabila pe care am avut-o vreodata.