Inapoi in Africa

Incerc de cand am venit sa pun in cateva cuvinte ceea ce fac si traiesc aici, insa ma simt atat de nepuntincioasa in privinta asta. Sunt deja 9 zile dar imi par a fi cam o jumatate de ora. Seara adorm destul de brusc, dar ma trezesc la 6 dimineata cu o bucurie care imi inunda sufletul si abea astept sa inceapa ziua. Prima noapte
sau doua m-am trezit de cateva ori doar sa ma uit la usa rondavei, sa fiu sigura ca sunt tot in Africa si nu am visat.

Drumul pana aicea a fost mai ok decat m-am asteptat. La check-in aveam la valiza cea mare 900 de grame peste greutatea admisa la bagaje dar nu au zis nimic. La bagajul mic aveam 2 kg in plus dar nici nu mi-au cantarit-o. Zborul cel mai lung, de la Munich la Johannesburg , a fost destul de lejer si, desi era cineva care primise loc langa mine, au ramas cateva perechi de scaune goale si m-am repezit pe ele de indata ce imbarcarea s-a terminat. Asa ca am avut doua scaune si a fost destul de suportabil. Chiar de la 2 la 6 dimineata nu imi prea amintesc mare lucru, posibil ca am si dormit. In Johannesburg a trebuit sa merg din nou cu bagajele la cantar si de data asta mi-au cantarit si valiza cea mica. Aveam 10 kg in loc de 8 si dupa ce o tanti neagra a cantarit-o si pe cea mare ( 20,9kg), mi-a pus in mana
o eticheta pe care scria 21 de kg si mi-a zis sa iau 2 kg din valiza mica si sa le bag in cea mare. Am facut asa, incepand sa am oaresce emotii . Pe cand am terminat, surpriza , tanti care fusese la cantar prima data nu mai era acolo, iar in locul ei erau alti doi negri care m-au pus sa cantaresc din nou ambele valize. Acuma, unii dintre voi stiti, nu incepi sa te certi cu negrii daca esti alb si ai nevoie sa ajungi la destinatie cu toate lucrurile. Asa ca atunci cand mi-au scris o noua eticheta pentru valiza cea mare , de data asta cu 23 de kg, am aratat spre eticheta intiala , cu 21 de kg si m-am rugat in gand sa se intample ceva sa pot trece. Cu 23 de kg in valiza nu aveam cum sa trec de check-in. Vazand prima eticheta , unul din ei a zis “ah, ok” si mi-a intors spatele ducandu-se cu cealalta eticheta cu tot. Cu asta am depasit faza preliminara, inainte de coada de la check-in, pe cantarul din podea. La check-in, cantarul obisnuit, de pe care pleaca valiza spre avion. Ma gandeam ce ia in considerare omul de la check-in… ce vede cu ochii pe cantar , adica 23 de kg in valiza mare, sau eticheta din mana mea, cu 21 de kg, pe care i-o tot asezam frumos in fata ochilor, zambindu-I cat mai calduros. Dar el nu m-a intrebat nimic, decat unde vreau sa stau in avion, poate si pentru ca ma straduiam din rasputeri sa-I abat atentia de la cifre punandu-I tot felul de intrebari la care sa-I faca placere sa imi raspunda. In aeroportul din Durban inca nu aveam o sensatie prea acuta ca sunt in Africa, poate si de oboseala, poate si fiindca nu vedeam pe nimeni sa vina dupa mine. Sesizasem ca aeroportul nu mai este la fel, dar abea dupa o vreme am realizat ca este cu totul alt aeroport . Am intrebat pe cineva daca sunt doua in Durban si cand mi-a zis ca da, m-am gandit ah, am ajuns pe celalalt aeroport. Dar apoi mi-au spus ca cel vechi este dezafectat si a fost mutat cu totul in acesta nou si m-am linistit. Peste cateva minute a aparut David Green (un vechi prieten de la Misiune) si cand l-am vazut, mi s-a parut ca a trecut mai putin de o saptamana de cand l-am vazut ultima oara. Cu acelasi drum a mai luat doua persoane care veneau la Misiune din Cape Town. Afara – cald. Mult mai cald decat ma asteptam. Oamenii in maiouri si slapi. Eu- cu haine groase ,ciorapi , pantofi inchisi, peste toate o geaca de blugi si un poncho gros care nu au mai incaput in valize. L-am intrebat pe David : dar nu incepe iarna acuma? Ba da, dar inca este cald. Foarte cald.
La receptie, o persoana pe care nu eram sigura daca o cunosc sau nu. M-a intrebat cine sunt si a introdus numele meu intr-un calculator. Adresa cu care apari este “Kwazulu-Natal, Romania”, mi-a zis amuzat. Apoi mi-a intins un formular sa scriu adresa corecta si o cheie. E de la German Building? am intrebat resemnata. German building pentru cine nu stie, este o cladire a femeilor, cu camere mari , fiecare cu 6-7 paturi , iar gandul la zgomotul dinauntru ma cam ingrozea. Nuu, a zambit el, e de la o rondava. Brusc , toata oboseala mi s-a topit. Trageam dupa mine valiza ca pe un fulg, desi chemasera pe o fata zulusa sa ma ajute cu bagajele. Toate rondavele sunt frumoase, dar a mea este cea mai frumoasa din lume. Am o curticica cu gazon verde, un gard maro frumos in jur, numai al meu, o masuta si un scaun de piatra, si cele mai frumoase plante al caror nume poate il voi afla odata. Inauntru e zugravit alb , curat, tavanul e foarte jos fiindca mai este si al doilea nivel, chiar in acoperis, unde se ajunge pe o scara interioara din lemn, insa eu nu il folosesc. Draperiile sunt albastre cu irisi rosii si totul arata ca in povesti. Nu am o masa, dar poate voi gasi cu timpul una. O vreme am trait cu spaima, daca nu cumva inca o mai am, ca ma vor chema inapoi si vor spune ca a fost o greseala si sa ma mut in German Building. Dar sunt inca aici. De indata ce am lasat jos valizele in rondava, inainte de orice altceva, am alergat literalmente spre rondava pe care stiam ca o primise prietena mea Lydia cu familia , dupa ce Auditoriumul a ars acum 2 ani impreuna cu casa lor aflata in aceeasi incinta. Atunci, 7 oameni , dintre care 4 copii au ramas fara nimic, doar cu hainele de pe ei, si mult timp dupa aceea nu au avut un loc al lor. Casa mea e in Cer, imi zicea Lydia cand mai intrebam unde stau acuma. Dar de curand au primit o rondava frumoasa, cu etaj inalt, pe care o stiam si eu destul de bine. Asa ca ma indreptam naprasnic spre rondava aceea , ca stiam ca Lydia urma sa nasca al 5-lea bebe in urmatoarele zile si aveam asa de multe sa intreb si sa-I spun. Cand am ajuns, eram gata sa dau buzna inauntru si sa strig ca am venit, cand o femeie alba a rasarit ca din pamant si m-a tras deoparte, rugandu-ma delicat sa vin alta data. Mi-a zis ca Lydia tocmai a nascut in noaptea precedenta si acum se odihneste. Christiaan van der Walt s-a nascut pe 18 mai 2010 , in ziua cand eu am plecat spre Africa.

Da, au mai trecut inca vreo 9 zile de cand am scris mai sus… Este incredibil cum trece timpul aici, pe acest taram departe de lume… Au trecut 3 ani de cand am plecat de aici dar parca nu am plecat niciodata. Multora nu le vine sa creada ca sunt totusi 3 ani, cand le spun. Ma strang in brate cu o caldura si o bucurie care abea mai incap in bataile inimii. Oameni despre care nu mai stiu sigur cine sunt, imi ureaza bun venit cu fete radioase. Fiecare om cu care ma intalnesc are o vorba buna sa imi spuna. Fete zuluse de la magazin, despre care imi amintesc si nu prea, imi spun pe nume iar zambetul cu care ma primesc vine dintr-o inima plina de dragoste si pace iar nu de… strategii de marketing. Una din ele, care spala pe jos in magazin, nu e sigura cum ma cheama exact , dar nu renunta sa-mi arate ca stie o parte. Imi zice “hello Chris.. tin” iar ultima silaba e mai mult o soapta sovaielnica, pierduta intr-un zambet de inger. Ma intreaba “how are you today?” si asteapta cu interes raspunsul. Daca zic “am nevoie de…”, lasa totul ca sa ma ajute. Asa sunt toti.
Cam ce s-a intamplat de cand am venit:
- Uncle Erlo m-a chemat si s-a rugat pentru mine;
- Am pus in ordine cateva lucruri din viata mea;
- Am petrecut mult timp in partasie cu familia de romani care a vizitat Misiunea pentru prima data;
- Am fost in Safari – Umfolozi si Mtunzini;
- Am fost la minunatul-magnificul-superbul ocean ;
- Am vizitat Emseni – spitalul de SIDA al Misiunii, aflat undeva pe un deal din apropiere.
- Am tradus pentru vizitatori locul din Misiune in care inima mea bate cel mai tare : Doctors for Life;
- Uncle Friedel s-a rugat de ziua lui pentru Oltenia si satul bunicilor mei;
- Mi-am perfectionat tehnicile de spalat vase si calcat haine acasa la Lydia, in plus si de interactionat cu copii intre 0-6 ani;
- Am ascultat marturii incredibile, povestite direct sau inregistrate.
- M-am jucat cu nenumarati cameleoni, mai mari sau mai mici pe care copiii Lydiei mi-I aduc de prin copaci;
- Am facut si mancat sarmale romanesti la familia de rusi;
- Am fost la cumparaturi in cel mai mare mall din Durban, Gateway.
- Euro in cadere libera de cand a inceput World Cup.

Ce nu s-a intamplat:
- Nu m-am intalnit cu dr. Albu;
- Nu mi-am prelungit viza;

Frigul a venit brusc, intr-o sambata . Dintr-o data toate insectele inspaimantatoare care ma intampinau de indata ce deschideam usa rondavei, au disparut ca prin farmec. In locul lor au aparut cizme si caciuli in tinutele oamenilor. Intr-o seara veneam de la Doctors for Life si era deja intuneric si frig . Pe drum nu era nimeni fiindca toti se adunasera in dining hall la serviciul de seara. Intr-acolo ma grabeam si eu. La un moment dat dintr-un drum lateral mi s-a alaturat pe drum o femeie zulusa necunoscuta. A zis catre mine ceva in zulu, eu am raspuns ceva in engleza. Dupa tacerea care a urmat am realizat amandoua ca ea nu vorbeste engleza iar eu nu vorbesc zulu. Mergeam una langa alta. Eu fredonam un cantecel. Si atunci a fredonat si ea un cantecel. Zulusii sunt mult mai talentati decat albii, de fapt, sunt celebri pentru vocile si simtul lor muzical. Dar ea a cantat incet, ca sa nu ma acopere , in partasie cu mine. Si asa am vorbit pana am ajuns. Si am inteles perfect.

Nu pot sa spun totul despre Sizabantu, nici macar in parte. M-am resemnat sa mai incerc. Trebuie sa fii aici. Acum trei ani am scris despre Sizabantu ca mi se pare asa ciudat, sa existe doar o diferenta de distanta intre lumea de acasa si cea de aici. Cu alte cuvinte sa poti ajunge aici strabatand doar o distanta in kilometri, oricat de mare, cand de fapt, ar trebui sa existe o alta dimensiune care sa separe acest taram de restul pamantului. Dar acuma realizez ca de fapt, este o alta dimensiune… doar ca ne este ingaduit sa o percepem cu simturi omenesti, pentru catva vreme, pe frumoasa planeta albastra.
Cu drag,Cristina